Arhitectura renascentistă este arhitectura perioadei de la începutul secolului al XV-lea până la începutul secolului al XVII-lea, în diferite regiuni ale Europei, în care are loc o redefinire a interesului pentru cultura şi civilizaţia greco-romană, iar spiritul european se eliberează de sub tutela obscurităţii religioase medievale. Formele geometrice s-au reconsiderat: pătratul şi cercul pentru plan, cubul şi cilindrul pentru edificii.Termenul de Renaștere a fost folosit de Giorgio Vasari (1452-1550) care evocă o "rinascita" artistică, în opoziție cu maniera gotică precedentă, deci cu ansamblul epocii medievale. Delimitarea precisă a Renașterii din punct de vedere cronologic îi aparține lui Jacob Burckhardt către 1860. În arhitectură, ca și în pictură și sculptură, Renașterea a avut un cuvânt greu de spus. Formele geometrice s-au reconsiderat: pătratul și cercul pentru plan, cubul și cilindrul pentru edificii. Arhitectura renascentista, al cărei fondator este considerat florentinul Flippo Bruneleschi a apărut prin ideea reanimării culturii antice grecești și romane după cultura Evului Mediu. În timp ce arhitectura renascentistă, unde s-au folosit în principal materiale precum piatra și marmura se regăsește mai mult în construcțiile civile, în paralel s-a continuat și construirea clădirilor religioase. Construcțiile religioase ne arată faptul că credința religioasă din Evul Mediu a fost distrusă în această perioadă. Arcele înalte, care au o boltă ascuțită, o arcadă ascuțită și turnuri cu clopotnite, care înlesneau apropierea de zeitate, au fost înlocuite de o arcadă rotundă, care are planul central situat mai jos și unde se utilizează bolta cilindrică. De fapt, structurile centrale în arhitectura renascentistă pe care am început să le vedem din nou și-au preluat caracteristicile din Bizant și continuă și azi să ne creeze emoții. Dinamica spațială în arhitectura renascentistă își are încă influențele sale, iar în aceste construcții omul a reprezentat principala unitate de măsură. Întrucat în Renaștere toate fațadele erau la fel de importante și decorate, în pofida faptului că erau simple, clădirile reușeau să aibă un aspect spectaculos. În arhitectura renascentistă artiștii au început în operele lor să facă descrieri de natură. Mișcarea Renascentistă Timpurie de la Florența, numită și prima fază a Renașterii și care poate fi considerată o căutare a unei inovații individuale de către artiști, a redus influența bisericii în clădiri și a adus în prim plan o arhitectură specifică construcțiilor civile. Forma de cerc, care era o formă atractivă pentru designerii Renașterii și care simbolizează perfecțiunea lui Dumnezeu, este adesea văzută în clădiri și încă oferă o sărbătoare vizuală și în zilele noastre. În perioada Renașterii, ca și în pictură și sculptură, și în arhitectură s-a încercat să se dea un efect de profunzime.
Este un castel din Milano, Italia, care a folosit ca reședință Ducilor de Milano. Acum este una dintre cele mai mari cetăți din Europa. Fostă reședința a Ducilor de Milano, fortăreața este construită din cărămidă roșie cu turnuri înalte și ziduri de apărare și a fost începută de Visconti în secolul al XIV-lea. Distrus aproape în totalitate în anul 1447, Castelul a fost refăcut de familia Sforza, ca reședința regală, ceea ce înseamnă că de-a lungul secolelor au fost implicați mulți arhitecți și designeri, inclusiv Leonardo da Vinci. Cu o vechime de șapte secole, Castelul Sforzesco a fost martorul atât al unor perioade de glorie, cât și al unor momente dramatice ce au marcat istoria orașului Milano. Gândit ca structură de apărare și reședință ducală de către ctitorul său Galeazo Visconti II (sec. 14), castelul avea să fie aproape demolat în vremea Republicii Ambrosiene și apoi reconstruit de Ducele de Milano, Francesco Sforza (mijlocul sec. 15). Câteva decenii mai târziu, Ludovico ”Il Moro” avea să-i dea și strălucire spirituală, adunând la curtea sa pe cei mai mari creatori de literatură și artă din acea vreme. După moartea ducelui, a început o perioadă de decădere a construcției, care a culminat în anii ocupației napoleniene, când au fost dărâmate căteva bastioane, iar curțile și chiar camerele au fost folosite ca grajduri sau depozite de muniție. Degradarea majoră a construcției a condus în perioada sfârșitului de secol 19 la ideea că totul ar trebui demolat pentru a se face loc altor lucrări citadine. Doar eforturile unor edili locali, în frunte cu strălucitul architect Luca Beltrami, au salvat de la pieire acest martor al trecutei glorii milaneze. Prin efortul lor, castelul a fost restaurat integral după planurile inițiale. Adăugând și restaurarea de după bombardamentele din Al Doilea RM, Castello Sforzesco ni se prezintă astăzi ca a doua mare atracție turistică din Milano, după Piazza del Duomo. Din anul 1900 el găzduiește douăsprezece muzee permanente cu tematică diferită, dar și expoziții temporare, activități și evenimente de prezentare și promovare.
ste capela palatului papal din Vatican și este una din cele mai faimoase comori artistice ale Europei. A fost construită între anii 1472 și 1483, în timpul pontificatului papei Sixtus al IV-lea, de unde îi provine numele. Capela are o formă dreptunghiulară, măsurând 40,93 metri în lungime și 13,41 metri lățime, corespunzând - conform tradiției biblice - dimensiunilor Templului lui Solomon. Înălțimea este de 20,70 metri, plafonul este în formă de boltă, pereții laterali au 12 ferestre iar pardoseala este din mozaic policrom de marmură. Capela are două părți: una mai mare împreună cu altarul, rezervată ceremoniilor religioase, și alta mai mică pentru credincioși. În timpul solemnităților mai importante, pereții laterali sunt acoperiți cu tapiserii executate după modele de Rafael.
Planurile arhitectonice aparțin lui Baccio Pontelli iar lucrările de construcție au fost executate sub supravegherea lui Giovannino de' Dolci. Primul serviciu religios a fost celebrat la 9 august 1483 și a fost dedicat Înălțării la cer a Fecioarei Maria.
Picturile de pe pereții laterali au fost executate de cei mai mari artiști ai timpului: Pietro Perugino, Sandro Botticelli, Domenico Ghirlandaio, Cosimo Rosselli, Luca Signorelli și de ajutoarele lor, printre care Pinturicchio, Pietro di Cosimo și Bartolomeo della Gatta. Subiectele picturilor reprezintă teme de istorie religioasă, selecționate după conceptul medieval de împărțire a istoriei lumii în trei epoci: prima de la Facerea lumii la darea Celor zece porunci, a doua de la Moise până la nașterea lui Isus Cristos, a treia fiind epoca creștinismului.
În 1508 Papa Iuliu al II-lea i-a încredințat lui Michelangelo pictarea plafonului, care inițial reprezenta un cer albastru cu stele aurii. Executarea acestei lucrări a durat patru ani (1508-1512, artistul depune un efort istovitor, lucrează mai mult singur, stând ore în șir pe schele. Michelangelo ar fi trebuit să picteze figurile celor 12 apostoli, când lucrarea a fost desăvârșită cuprindea peste 3.000 de figuri pe o suprafață de aproape 500 de metri pătrați. Frescele au fost sfințite cu ocazia sărbătorii Tuturor Sfinților, în anul 1512. Giorgio Vasari povestește: „Aflând că vor fi descoperite frescele, s-a adunat toată suflarea să privească picturile, rămânând cu toții muți de încântare.” Artistul a folosit culori vii care, după renovarea Capelei între 1981 și 1994, și-au recăpătat în întregime strălucirea.În anul 1535, Michelangelo începe pictarea peretelui de deasupra altarului la cererea Papei Paul al III-lea, cu tema „Judecata de Apoi”, pe care o termină după șase ani, în 1541. Tema capătă dimensiuni uriașe, fresca înfățișează figuri și scene pline de groază, reflectând propria reprezentare a artistului, care trecea pe atunci printr-o dureroasă criză de credință. Pe 31 octombrie 1541, papa dezvelește cu mult fast pictura. Autoritățile bisericești și opinia publică rămân stupefiate la vederea atâtor corpuri goale, fără nicio acoperire, în cea mai importantă biserică a creștinătății. Artistul este învinuit de imoralitate, obscenitate și blasfemie. Cardinalul Carafa organizează o campanie („Campania frunzelor de viță”) pentru acoperirea organelor genitale. Această acțiune va avea loc după moartea lui Michelangelo și va fi executată de unul din ajutoarele sale, Daniele da Voltera, în anul 1565. Cu ocazia lucrărilor de restaurare din anii '90 ai secolului al XX-lea, aspectul original a fost refăcut în cea mai mare parte.
Castelul Wawel este o construcție din Cracovia, Polonia. El a fost construit după ordinul lui Cazimir al III-lea cel Mare, care a domnit de la 1333 până la 1370 și constă dintr-un număr de structuri situate în jurul curții centrale. În secolul al XIV-lea a fost reconstruit de către Jogaila și Hedviga de Anjou. În timpul domniei lor s-a ridicat turnul numit picior de găină (Kurza Stopka) și Turnul Danez.[3] În camera Jadwiga și Jogaila, în care sabia Szczerbiec a fost folosită la ceremoniile de încoronare, este expusă astăzi și este un alt artefact din această perioadă.[4] În această perioadă pe deal au fost dezvoltate și alte structuri, în calitate de a sluji ca cabine pentru numeroși clerici, funcționari regali și meșteșugari. Zidurile de apărare și turnurile, cum ar fi Jordanka, Lubranka, Sandomierska, Tęczyńska, Szlachecka, Złodziejska și Panieńska au fost ridicate în aceeași perioadă. Castelul se numara printre cele mai cunoscute obiective si monumente istorice din Cracovia ,fiind un simbol al orasului. Castelul este pur si simplu superb, fiind restaurat cu multa atenteie pentru ca mai apoi sa fie transformat in muzeu. Aici se poate vizita Camera Capetelor, camera in care sepot vedea pe tavan o serie de capete ce privesc in jos. O multime de covoare pe pereti, carpete reprezentand scene biblice sau istorice, fesce ale pictorilor polonezi. Interioarele Apartamentelor Regale impresioneaza prin rafinament si pisele prezentate. De asemenea la acest castel se afla si Tezaurul Coroanei poloneze, care cuprinde pe langa sabia de incoronare, pocalul lui Cazimir cel Mare, o colectie de arme, steagurile de lupta ale Cavalerilor Teutoni. Cea mai frumoasa parte din exteriorul Castelului Wawel este curtea cu arcade, un perfect exemplu de eleganta Renascentista..